If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

marți, 20 iunie 2017

Scrisoare către copilul meu

Dragul meu puiuţ,
iţi scriu acum, aici, pe nesfârşitul internet, fără să am vreun gând final în minte. Îţi scriu ţie, pentru că oamenilor care mă citesc nu prea mai am ce să le scriu. 
Nu ştiu când te voi întâlni, dar sper ca într-o bună zi tu să citeşti aceste rânduri, ori să ţi le recit chiar eu, iar tu să cauţi în vorbele mele răspunsuri la întrebările pe care, cu siguranţă le vei avea.
Aş vrea peste ani să-ţi prezint ţărişoara asta altfel; de fapt, poate nu ţărişoara, ci oamenii din ea. Când picioruşele tale vor atinge pământul, aş dori să găseşti aici oameni buni, calzi, blânzi şi răbdători, dornici să facă fapte bune, dornici să aducă schimbarea. 
Acum, în rândul generaţiei mele, se urlă pe străzi că noi suntem viitorul. S-a ieşit în stradă de foarte multe ori, dar fără un scop anume; s-a ieşit pentru că aşa a făcut toată lumea. A încercat să se dea jos Guvernul, Preşedintele, ne-am făcut ţara asta de râs în toată lumea. Ne-am dezamăgit noi între noi ca oameni, ca popor, ne-am întors spatele unul altuia. Când vei deschide pentru prima dată ochii, mi-aş dori să nu te izbeşti de aceeaşi mentalitate care zumzăie acum în jurul meu, de aceleaşi sisteme bolnave, de aceleaşi răutăţi nesfârşite.
Mi-ar plăcea să-ţi povestesc că pe vremea mea, prin 2000 şi ceva, munceai din greu şi te stresai pentru fel şi fel de examene; te speria şcoala, te speriau profii, îţi alegeai cu greu o meserie de viitor, pentru că în ţara sub formă de peşte numai câteva sisteme mai erau în picioare. Trebuia să alegi întâi banii şi apoi satisfacţia, să ai şansa unei zile mai bune, dar nu azi, poate mâine.
Mi-ar plăcea când îţi voi citi aceste rânduri să fiu deja doctor şi cu acte în regulă. Să-mi duc visul la bun sfârşit aşa cum mi-am dorit şi cum mi-am promis. Pentru că am muncit mult pentru el. Mi-am distrus psihicul după primul an de facultate şi sper să îl mai am, chiar şi aşa, făcut bucăţi, la terminarea studiilor universitare...căci studii vor fi toată viaţa...
Mi-ar plăcea să-ţi povestesc de ce răutate am găsit în facultate, de oameni care "s-au ajuns" şi au uitat de unde au plecat, de toate momentele în care am vrut să renunţ, să-ţi spun că e ok să te plângi, dar nu e bine deloc să renunţi cu adevărat. Nu pentru visele tale. 
Aş vrea să-ţi spun de sfârşitul primului an de studii, când învăţam pe brânci pentru restanţe, în timp ce colegi de-ai mei şi din ani mai mari îşi strigau drepturile, ieşind iar în stradă, dorindu-şi un sistem curat, fără corupţie, în care să fim respectaţi ca de la egal la egal între doctori, "veterani" şi în devenire. M-aş bucura să-ţi spun că am reuşit, că până la urmă am fost generaţia aia de care trăgea toată lumea să schimbe ceva. De ce? Pentru că toată lumea vrea schimbare, dar nimeni nu face nimic în legătură cu asta. 
Aş vrea garanţia că sănătatea se poate găsi totuşi în spitale şi că nu mergi acolo să dai nas în nas cu moartea. Că oamenii sunt drăguţi, chiar dacă rupţi de oboseală după o gardă, chiar dacă îi trezeşti în miez de noapte pentru o urgenţă. Aş vrea garanţia că-şi asumă jurământul depus şi că fac de plăcere ceea ce fac.
O să-ţi spun de ziua aia de voluntariat la grădi, parcă tot prin anul unu, când ne-am jucat cu copiii şi le-am mai alungat teama de halate albe. Un lucru mărunt pe care nu mulţi oameni îl pot face, pentru că au închis undeva definitiv copilul din ei.
Aş vrea să priveşti în jurul tău şi să vezi oameni responsabili şi să-i iei drept model. Să găseşti în ei bucăţica aceea de umanitate, care astăzi, în rândul generaţiei mele, nu prea o mai găseşti.




O să-ţi povestesc de tot ce ţine de timpurile mele: de meciuri, cum Messi şi Ronaldo au fost acuzaţi de fraudă, cum se luptă în continuare pentru Balonul de Aur, cum şi România noastră joacă uneori, numai când sunt foarte foarte bine dispuşi, dar măcar îşi dau silinţa. O să-ţi povestesc cum se copia fără să ai nevoie de telefon, cum pierdeam nopţi să-mi fac fiţuici, deşi în timpul ăla puteam să învăţ, despre câte ore le-am pierdut plângând pentru lucruri şi oameni care nu-şi aveau rostul în viaţa mea.
O să-ţi arăt poze din ţara mea preferată şi o să te duc acolo, nu doar o dată, ci de mai multe ori, iar dacă cumva nu se schimbă nimic pe la noi, o să-ţi spun: Uite, puiule, aşa arată o ţară civilizată.
O să te învăţ cum să iei tensiunea, cum să vorbeşti cu oamenii, cum să oferi primul ajutor, chiar dacă nu o să te faci doctor. N-am să te oblig. În schimb, am să te susţin. Dacă vrei să fii următorul om care calcă pe Lună, te voi conduce eu până la rachetă şi te voi aştepta cu braţele deschise să te întorci acasă. Doar să nu uiţi niciodată să fii om.

Îţi pot promite de pe acum că te voi iubi necondiţionat, dar mă doare inima când ştiu că nu-ţi pot promite că vor veni timpuri mai bune şi că oamenii nu vor mai fi împărţiţi între prădători şi prade. Nu-ţi pot promite o dovadă palpabilă de umanitate. Iar pentru asta, drag puiuţ, iartă-mă.

Cu multă iubire,
mama.

duminică, 25 decembrie 2016

5 ani de Atitudine Slabă

...apoi, de parcă un viscol te îmbrățișează, te cuprinde un tremur de emoție.

A venit din nou Crăciunul. Pe drumuri se mai aud cu greu pe fundal vocile colindătorilor, în fiecare an sunt din ce în ce mai puțini, mai rari, mai distanțați de tradiție. Te țin de mână și îți șoptesc versuri de colinde, nici eu nu le mai cânt, spunându-ți că nu e Crăciun până nu e zăpadă. Și nu e zăpadă, dar timpul nu se oprește în loc și totuși...e Crăciun. 
A venit momentul de care spuneau toți; mi-au spus că va veni un timp în care de sărbători nu voi mai vrea cadouri, ci oameni. Anul acesta Moșul a venit cu multă fericire și sănătate. Anul trecut bunica aproape că a murit. La fel și acum doi ani. Atunci nu a mai fost liniște și voie bună, ci tensiune constantă și frică intrată în casă, în noi, în jurul nostru. Acum s-a lăsat liniștea, dar e o liniște de fericire și de împăcare. E o liniște pe care o așteptam atât de mult încât zâmbesc doar la gândul de liniște. Și la gândul de sănătate, căci ea înseamnă să stau departe de spital. 
Ăsta a fost un an prea lung, puteam să mai tai din el și să dau și la alții, dar nu prea aveam momente bune de împărțit, căci au fost foarte puține, iar ultimul sfert de an fericit l-aș ține doar pentru mine, ca o egoistă, de un infinit dublu de ori. 





N-am mai scris, căci timpul nu îmi mai permite asta. Nu știu cât o să mai scriu de acum încolo, dar undeva rătăcit pe platforma asta, va sta și blogul meu. Am intrat la Medicină anul ăsta. A fost lucrul la care am sperat în toți anii de liceu. Să stau departe de spital acum nu mai sună atât de bine, dar eu mi-am ales meseria asta și îmi doresc să nu ajung din nou, prea curând, în postura de pacient și nu în cea de vindecător în halat alb și costum chirurgical. Mă simt împlinită în sfârșit!
Apoi, pe partea cealaltă, m-am întregit emoțional, acesta a fost cel mai frumos ultim sfert de an, iar după atâta stres și teamă îl meritam din plin.
Au trecut 5 ani. 5 fucking ani de când eu mă perind prin lumea asta care acum pare super mare și în care parcă, nu-mi mai găsesc locul. Citeam într-o zi chestii random pe care le-am scris în trecut și am realizat că eu chiar am suferit de-a lungul timpului. Și nu cred că am meritat să le trăiesc chiar pe toate. Sunt 5 ani de când rup bucățele din mine și vi le ofer vouă, să le înțelegeți. Încă sunteți aici, iar eu nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru asta!

O să închei simplu și clișeic, cu un Crăciun fericit tuturor! Să vă bucurați de fiecare moment de fericire pe care îl aveți, să apreciați fiecare zâmbet pe care îl primiți și să nu vă fie frică să iubiți!

#AtitudineSlabă2016
#80,992 de vizualizări
#105 persoane interesate
#528 postări.





miercuri, 21 septembrie 2016

L

Dragă inimă, 
niciodată nu am știut ce urmează. Îți scriu din nou, după mult timp; după prea mult timp, dacă e să gândesc logic. Știi că atunci când fac pauze lungi se întâmplă ceva, se schimbă ceva în viața mea, de multe ori în rău și am ce scrie. Am despre ce scrie. Dar acum, acum e altfel. Printre puținele dăți din viața mea mă simt confuză, dar nu e o confuzie generală, nu mă înțelege greșit. Sunt fericită, dar simt o fericire pe care nu am mai avut-o de mult prea mult timp, genul ăla de fericire pe care un copil îl simte când îl vede pentru prima oară pe Moș Crăciun. Sunt confuză pentru că eu nu știu să-ți scriu despre fericire. 
Știu să scriu despre oameni, care vin și pleacă. Știu să scriu despre oameni care m-au văzut în toate ipostazele și au vrut să rămână în continuare lângă mine. Știu să scriu despre oameni care au ales să plece înainte să le arăt de ce sunt în stare, iar despre ăștia știu să scriu al naibii de bine. 
Mereu am scris despre oamenii ăștia care au venit, au trecut și au lăsat urme, zgârieturi adânci pe care cu greu am reușit să le acoperim, să le cicatrizăm, împreună. Eu și tu. Am scris și despre cei care au venit și au șters totul, au mângâiat și au „pupat să treacă”. Cu greu, am reușit să schițăm un zâmbet spre persoanele care meritau, în timp ce râdeam cu toți dinții spre cei care își făceau bagajele să plece din viața noastră.
Mereu am scris despre oameni, mai mult sau mai puțin făcând referire la mine. Azi scriu despre mine. Scriu despre vara asta turbată care s-a terminat în sfârșit. Și s-a terminat cu bine, cu mult bine. Scriu despre zâmbetele, ba nu, despre zâmbetul care nu mi-a mai dispărut de pe față de o perioadă. Scriu despre îndrăgosteala care mi se citește în ochi și de la cum mi se dilată pupilele de la atâta fericire când mă gândesc doar la el.
Scriu stângaci pentru că habar nu am cum e să scrii despre fericirea aia care îți lasă pielea de găină. Nu pot să scriu, nu pot exprima, pot doar să simt. 
Dragă inimă, sunt fericită, sunt mai mult decât fericită, iar tu te-ai vindecat de toate rănile și acum poți iubi, necondiționat. 


Pentru toți fluturii din tot corpul, cu iubire, cu fericire și cu emoție.

miercuri, 10 august 2016

K

Stai. Hai să nu mai fugim de timp și să privim apusul. Ia-mă de mână și hai să privim cum cerul își schimbă culorile în fiecare secundă. Se spune că soarele răsare și apune diferit în fiecare zi, iar noi cam lipsim de la răsărit; hai să nu pierdem niciun apus. 
Mi-ai spus de atâtea ori că nu contează decorul, că tot ce e în jur este anihilat de frumusețea apusului. Iar acum, sând aici, privind cerul, îmi amintești din nou de pasărea Phoenix care renaște din propria-i cenușă. Îmi spui că mereu când erai copil îți doreai să atingi soarele, dorindu-ți să-ți riști viața pentru a ajunge aproape de steaua cu arsură mortală.


Mă iei de mână. Simfonia de culori începe. Ușor, cerul își deschide albastrul, întâi cu niște norișori albi, neuniformi, care se apropie unul de altul. Stăm în liniște, prinzând fiecare cadru din superbul peisaj. Încet, un galben plăpând schimbă culoarea norilor, în timp ce soarele își urmează traseul învățat cu mii de ani în urmă. 

Îți spun că la mare totuși e cel mai frumos apus. Te încrunți la mineși-mi spui să tac. Ai dreptate. Acum cuvintele sunt de prisos. Nu există niciun cuvânt, niciun strat lingvistic din nicio limbă a Pământului care să exprime trăirea momentului. Ai dreptate: răsăritul și apusul nu sunt momente în care să vorbești, ci în care să trăiești.

Norii îmbracă acum nuanțe de roz și violet pal și, dintr-o dată, ochii mi se liniștesc. Din soare mai rămâne o fâșie care îmbrățișează pământul, în timp ce luna și-a luat locul sus pe cer. Stele încep să apară, iar zenitul e îmbrăcat de cele mai liniștitoare culori.
- La ce te gândești? mă întrebi, luându-ți ochii de la cer.
- La mare. Mai sunt câteva zile și mă voi putea bucura de priveliște în oglindă. Marea mă așteaptă, cu câte un răsărit și cu câte un apus la dublu.

Mă gândesc la cât de liniștit și calm e totul la apus, de parcă timpul s-ar opri în loc, de parcă nu ar mai muri oameni de foame într-un colț al planetei, de parcă armata s-ar opri din micile războaie ca să admire coborârea soarelui, dorindu-și pacea, de parcă am trăi într-o lume lipsită de griji. Închid ochii și las imaginile apusului să-mi limpezească mintea. 
Vântul începe să bată, iar în scurt timp nori încărcați de ploaie se apropie și întunecă cerul. 
- Pare că s-a făcut târziu, brusc. Vezi? Cerul e din ce în ce mai negru, îmi spui, privind spre peticul de cer care ne stătea deasupra.
- Se pare că vine furtuna, dar privește încolo, spre oraș, îți spun, începe spectacolul argintiu. 
Un tunet se împrăștie uniform în jurul nostru. Știm amândoi ce urmează. Ne ținem de mână și așteptăm ca un fulger să despice cerul și pământul în două.

marți, 12 iulie 2016

J

Mi-ar plăcea să pot să-mi privesc sufletul. Din când în când, în momente de singurătate, să găsesc o portiță care să scoată sfera magică din tot trupul meu, să îl țin în mână, să-l privesc. Mereu m-am gândit că sufletul e peste tot în noi, în fiecare celulă, în fiecare fragment de ARN și ADN, în fiecare strop de sânge; și, la fel ca și Rh-ul, poate fi pozitiv sau negativ, pentru că, vezi tu, ne definește.
Mi-ar plăcea să îl privesc și să îi pun întrebări. Să îi găsesc poate, doi ochi migdalați care să mă privească înapoi, un nas finuț ca să simtă mirosul din atmosferă, o gură mică pentru a putea simți gustul vieții, urechi care să-mi audă întrebările. 

I-aș privi ochii și aș întreba cum e acolo. Cum e pe tărâmul acela care leagă afară de înăuntru,care ne menține visători și totuși conectați la realitate. Apoi l-aș întreba dacă bate, așa cum bate și inima. Dacă pulsează sânge, ori dacă trimite comenzi, ori dacă are vreo legătură cu Sistemul Nervos Central, deși deja bănuiesc că are. Când sunt stresată nu doar că mă înțeapă inima, dar intru și într-un fel de amorțeală cu tot corpul. Probabil atunci mă doare și sufletul, că doar...el e peste tot.
L-aș întreba cât de tare doare legătura asta cu inima și creierul. Mereu e o luptă între rațiune și judecata sentimentelor. Doar nu degeaba inima e singurul organ independent de creier. I-aș privi cicatricile și aș bănui că-l doare, că se sfarâmă ori de câte ori iau o decizie proastă. Mi-ar fi milă. Milă de mine și de sufletul meu.
Am luat o pauză. O zi, două, trei, aproape o lună. Mi-am găsit liniștea doar în cărți și teama în examene. Mi-am simțit inima în gât, creierul făcut ghem într-un colț al cutiei craniene, iar sufletul...ei bine, sufletul parcă mă privea dintr-un alt colț al camerei. Eram eu, față în față cu el. 


Am trecut cu vederea peste multe aspecte ale ultimului timp. Nu superficial, ci analizat dintr-un capăt în altul, cum ar face un critic de film. Cu filmul vieții mele. Știi, am stat și m-am gândit la tot ce înseamnă viața.Viața reprezintă o mulțime de ani de decizii. Și viața, în sine, este o decizie. Puteam să nu mai fim, nici eu, nici tu, nici colegul tău de apartament, dacă într-o anume zi, acum mulți ani, o femeie lua altă decizie pentru noi. Ori puteam să ne îmbolnăvim, apoi să ne decidem dacă spitalul e opțiunea cea mai bună sau mai merge leacul băbesc vreo 2-3 săptămâni, poate se alege ceva de noi. În fiecare moment luăm o decizie, care ne modelează destinul. Apoi ne întrebăm cum ar fi fost dacă...

Și-mi întreb sufletul cum ar fi dacă mi-aș asculta din nou inima. Mă privește. Zâmbește strâmb. Oftează. Îmi spune să decid după cum simt. Îi spun că e ambiguu totul, că sunt confuză și puțin speriată. Îmi spune că știe, îmi zâmbește cald acum, spunând că totul va fi bine. Îmi zice să am încredere și, când mă simt nesigură, să fac ce făceam când eram mică: să privesc spre stele, căci în ele voi găsi mereu răspunsul. 
Apoi, tot zâmbind, sfera drăguță îmi spune să o așez înapoi la locul ei, ca să se poată împrăștia în fiecare bucată din mine.


:]